Insomniac Night.

Am scris one shot-ul asta mai demult dar mi-a fost prea lene atunci sa-l postez si am si uitat de el sincera sa fiu.
Warning..oh well a little Shounen-ai =D (da, nu ma pot abtine, DA-TI-MA IN JUDECATA DX)

Oare cat era ceasul?
Oare cat timp trecuse de cand stateam acolo, in intuneric?
Oh, nu stiam.Si cred ca nici nu prea imi pasa.Da, nu imi pasa.Imi placea sa stau acolo.Era un loc atat de frumos.Imi placea sa ascult greierii, apa involburata a raului care se lovea de pietrele mari, sunetul frunzelor batute de vant.Licuricii care zburau pe acolo si lumina lunii care isi arunca razele albastrii peste noi, peste acel loc minunat.As fi vrut sa stau acolo pentru tot restul vietii.Dar peste cateva ore avea sa fie dimineata.
-Mai e putin.a spus el, de parca mi-ar fi citit gandurile.
-Da...
-As vrea sa nu mia plec de aici.Sau sa se opreasca timpul...orice.As da orice ca sa dureze mai mult sau sa treaca timpul mai repede pana maine seara.
Parca iar imi citea gandurile.Dar nu fusese mereu asa?Ba da.De cand eram mici aveam impresia ca imi citeste gandurile.Mama facea glume de fiecare data cand se intampla asta.Da...acele timpuri...cand petreceam fiecare zi impreuna.Si apoi asta.S-a intamplat asta.S-au certat, s-au despartit si ne-au despartit si pe noi timp de doi ani.Doi ani in care n-am mai stiut nimic unul de altul, doi ani oribili in care n-am stiut ce sa facem.Doi ani in care ne-am simtit ca niste simple umbre, fara niciun rost.Doi ani in care am simtit ca ne pierdem mintile pe zi ce trece.Pana cand am gasit acest loc si am inceput sa ne vedem in fiecare seara.Aveam cearcane caci nu mai dormisem de luni in tregi.Nu noaptea cel putin.Dar nici nu aveam de gand sa dorm in loc sa vin aici.
Azi nu era la fel.In mod sigur nu era.As fi vrut sa ii spun, dar nu puteam.Cum as fi putut?M-as fi simtit atat de ridicol.Si el ar fi ras.In mod sigur ar fi ras de mine.Deja ii auzeam rasul.Si totusi, trebuia.Pentru ca simeam ca imi pierd mintile de fiecare data cand il vedeam.
Se crapa de ziua si deja vedeam lumina galbuie ce incepea sa invadeze cerul.El s-a ridicat si s-a uitat la mine.
-Cred ca ar trebui sa plec.a spus zambind.
-Da..ar trebui.am raspuns eu privind in jos sperand sa se crape pamantul si sa ma inghita cu totul.
Nu mai suportam.M-am ridicat de pe banca si l-am imbratisat.Poate ca nu trebuia sa ii spun.Poate avea sa isi dea seama.Poate imi va citi gandurile.Am zambit usor la gandul acesta.Dar exact asta a facut.M-a sarutat pe obraz, a zambit si mi-a spus:
-Imi pare rau, trebuie sa plec acum.
Si a plecat.Am vrut sa tip, sa nu-l las sa plece.Dar nu puteam.Eram neputincios.Nu puteam decat sa ma uit la cum dispare printre copaci si sa il astept iar seara urmatoare.

M-am trezit.Eram in patul meu.Iar el?El nu era.El nu mai era de mult.Dar visam acea seara mereu.Mereu, mereu, exact la fel.Si de fiecare data era mai rau dupa ce ma trezeam.Acea amintire chinuitoare.Caci el nu mai era aici.
Mama a intrat in camera si a aprins lumina.
-Inca nu dormi, Dami?Culca-te!Stii, daca fratele tau ar fi fost aici...stii ce ar fi spus?Ar fi spus ca cineva va intra in camera ta sa te fure si sa te duca departe de aici daca nu te culci.Asa spunea cand erati mici, nu?
A iesit din camera razand.Dar m-a lasat pe mine plangand.M-am dat jos din pat si m-am imbracat.Am deschis fereastra si am iesit afara.Aveam de gand sa mai vad acel loc iar, chiar daca probabil avea sa fie ultima oara.
Cand am ajuns acolo am ramas mut.Nu mai era la fel.Nu era ca acum cativa ani.Nu se mai auzeau greierii, apa, fosnetul frunzelor.Razele lunii abia daca patrundeau prin pelerina neagra a noptii.Iar licuricii...ei unde erau?Unde erau?Nu erau.Nu era nici macar unul.Mi s-a parut ca aud un chicot si m-am intors speriat.Am inceput sa rad.Chiar eram atat de prost incat sa-mi inchipui ca inca mai era acolo, ca acum cativa ani?Chiar si acum mi se parea ca-l vad.Ca atunci, in ultima noapte, disparand printre copaci.Ultima oara cand l-am mai vazut.Probabil ca avea dreptate cand eram mici.Probabil ca pe el a venit si l-a luat cineva din camera pentru ca nu putea sa adoarma.M-a bufnit rasul.Un ras isteric din care nu ma mai puteam opri.Am cazut in genunchi si am inceput sa rad si mai tare.Simteam ca ma sufoc, dar nu ma puteam opri.Apoi mi-am dat seama de cat de prost eram.Mi-am dat seama ca habar nu aveam ce s-a intamplat si nu am sa stiu niciodata.Mi-am dat seama de asta.Si am incetat.
-Jaw...
Dar nu era el.Nu era nimeni.Eram doar eu, cufundat in bezna si liniste.Elnu era aici si nu avea sa se mai intoarca.Iar eu simteam ca imi pierd mintile cu fiecare secunda care trecea.Da...Exact ca in acei doi ani.