Astazi va ninge [One Shot]

Cand mi-am deschis ochii m-am speriat.Nu vedeam nimic, credeam ca am orbit.Era negru, totul, totul era negru si eu nu stiam unde ma aflu.Simteam frica deja, tremuram.Stiam ca tremuram.Dar atunci, acea voce dulce si familiara a rupt tot lantul acesta de frica, mi-a readus vederea, cu o simpla intrebare.
-Te-ai trezit?
Inima mea incepea sa isi reia ritmul obisnuit si nu mai tremuram.M-am ridicat si am incercat sa ma misc dar m-a prins de picior.
-Ce faci?Ti-am zis ca nu e bine sa calci pe morminte.
Morminte?Da..acum imi amintesc.Eram in cimitirul de langa sat.Nu mai stiam ce cautam acolo si de ce am adormit intr-un loc atat de nepotrivit..dar banuiesc ca nu mai conta prea mult.
-Nu vad nimic!am spus eu incercat sa imi mentin echilibrul.
Am stat nemiscat si am asteptat pana s-a ridicat si m-a apucat de mana.A aprins o lanterna si a indreptat-o inspre mine facandu-ma sa imi inchid ochii.
-Nu ma ajuti asa!
-Scuze.Nu am vrut.
M-am gandit ca e oarecum bine ca e atat de intuneric si nu se vede mai nimic.Nu mi-ar fi vazut obrajii inrositi.
Incetul cu incetul am inceput sa-mi amintesc.Mereu veneam aici..ne placea sa ne petrecem cam toata ziua aici.Si mie, si lui.Dar era prima oara cand amandoi am adormit acolo.Deja imi imaginam ce avea mama sa spuna.Satul nostru nu era chiar asa departe de cimitir, dar mama se ingrijoreaza mereu.Mereu mi-a spus ca sunt iresponsabil si alte lucruri de genul asta..dar eu nu am ascultat-o niciodata si am continuat sa merg cu el aici.Imi era cel mai bun prieten, nu avea de ce sa imi fie frica.
-Astazi va ninge...
Mi-a intrerupt sirul gandurilor cu aceasta propozitie.M-am uitat ciudat la el, crezand ca e iar o gluma de-a lui.
-Cum?E vara..nu are cum sa ninga.
-Ai sa vezi...
A luat-o inainte luminand cu lanterna crucile pe langa care trecea.M-am uitat la cer si am vazut toate stelele imprastiate pe cer, parca dansand in jurul lunii care arunca lumini albastrii peste cimitir.M-am grabit sa-l ajung din urma pentru a nu ma rataci din nou asa cum am facut acum cativa ani, cand eram mai mici.Mereu imi aminteam de acea zi in care ma pierdusem, chiar aici, in cimitirul asta.Ma asezasem in genunchi langa o cruce si incepusem sa plang.Atunci el a venit si m-a luat de acolo.
-Un baiat nu ar trebui sa planga asa. mi-a spus.
Inca de atunci a avut grija de mine, ca un frate mai mare, chiar daca nu era diferenta decat de un an intre noi.De atunci colindam cimitirul acesta in lung si in lat, fiind activitatea noastra preferata.Cand cineva din sat murea si era ingropat aici stateam langa crucea sa cateva zile gandindu-ne la persoana respectiva.Satul nostru era destul de mic si ne cunosteam toti intre noi destul de bine.Ca si cum am fi fost acolo, impreuna, de cativa ani, o familie mare.
Am reusit intr-un sfarsit sa iesim din cimitir si am ajuns pe drumul prafuit care ducea inspre sat.Tot drumul inspre casa nici unul din noi nu a scos vreun sunet.Probabil ca se gandea la ce aveau sa ii spuna ai lui cand va ajunge acasa pentru ca intarziase atat de mult.Poate acelasi lucru care mi-l vor spune si mie.Dar eu nu ma gandeam la asta acum..ma gandeam doar la ziua de maine, cand ne vom intoarce aici.
De obicei, sunt doua lumini care stau la intrarea in oras.Doua lumini care nu se sting niciodata.Si luminile din sat se vad aprinse noaptea, pana dimineata.Acum insa nu erau.M-am uitat repede la el si am vazut ca a ramas teapan, holbandu-se in gol.L-am apucat de umeri si am inceput sa-l zgudui, dar parea ca nu ma vede si nici nu ma aude.
-Ce s-a intamplat?Raivis?
Nu mi-a raspuns.Nu a clipit.Ii auzeam inima batand anormal de repede si nu intelegeam, nu intelegeam nimic.Apoi, in sfarsit s-a uitat la mine si am simtit ca inghet.Am vazut frica in ochii lui.Ceva ce m-a ingrozit, m-a facut sa incremenesc si sa simt ca ma sufoc.Mereu am vauzt doar incredere, calm, siugranta in ochii lui.Niciodata frica, nu l-am vazut niciodata plangand.Si asta m-a speriat si mai rau.Si-a luat ochii de la mine si a fugit inspre sat.
-Raivis!
L-am urmat fara sa stiu ce s-a intamplat, fara sa fiu capabil sa inteleg, dar vrand sa inteleg.
Cand am intrat in sat am inteles.Toate casele, toate disparusera.In fata mea se intindea un munte de pamant, cu cruci infipte in el.Iar langa cruci?Oameni.Toti oamenii din sat.Parintii mei, parintii lui Raivis, toate cunostintele noastre, toti vecinii.Toti.Toti erau acolo, plin de sange, morti.
-Raivis...
M-am uitat inspaimantat la el, asteptand un raspuns.El mereu imi dadea un raspuns cand imi era frica, mereu ma linistea.Dar acum ii era imposibil.Acum si el tremura de frica, acum nici el nu mai stia ce sa faca iar eu simteam ca sunt pierdut.
-Sunt morti.Toti...
Era singurul lucru pe care mi l-a spus de cand am plecat din cimitir.Am simtit cum ma prabusesc.Ma prabuseam langa el iar el nu era capabil sa spuna sau sa faca nimic.Ma gandeam ca acum mama ar fi putut sa fie langa mine, sa ma certe pentru ca am intarziat.Iar eu as fi zambit.As fi zambit stiind ca si-a facut griji pentru mine, as fi zambit stiind ca maine am sa merg din nou la cimitir impreuna cu el.
M-a luat de mana si m-a tras usor dupa el.A inceput sa urce micul munte plin de cruci si oameni morti, pana in varf, unde se afla o cruce mai mare.O cruce pe care am vazut-o de multe ori.Era chiar la intrarea in biserica.Raivis mi-a dat drumul la mana si s-a asezat langa cruce, asteptand ca si eu sa ma asez langa el.Imi simteam picioarele tremurand, dar m-am asezat langa el.Iar atunci, am vazut amandoi.Cum din cerul care se crapa lasand lumina sa il umple cadeau fulgi de zapada.Fulgi albi de zapada care acopereau incet tot acel peisaj negru, sangeros.Am vazut toti cum zapada se aseza peste oamenii morti, spalandu-le parca toate pacatele.Se aseza peste noi.Noi, care ne-am petrecut noaptea printre morti.Noi care aveam sa ne petrecem alte cateva ore din viata printre morti.Noi care ar fi trebuit sa ne intoarcem mai devreme acasa.Noi care am fost impreuna atatia ani.Noi care aveam sa murim impreuna in acea zi de vara acoperita de zapada.Acea zi de vara in care a inceput sa ninga.
Si atunci, Ravis mi-a intrerupt gandurile adresandu-mi probabil ultimele lui cuvinte, incredintandu-mi ultima lui rasuflare:
-Ti-am spus ca astazi va ninge...